Cum învățăm?

Organizarea formală a învățării este recentă în istoria omenirii. Organizarea pe care o cunoaștem se bazează pe o învățare codificată și pe interpunerea educatorilor, a școlii și a programei. Totuși, învățarea muzicii nu se poate încadra în acest tipar. Mulți oameni cântă la instrumente în garaj sau compun într-un studio și învață prin imitarea celor mai avansați decât ei. Chiar predarea formală a muzicii se face de multe ori după acest model, prin transmiterea de la maestru la elev. Aceasta formă de pedagogie, bazată pe schimb, pe sfaturi și corectură în funcție de stadiul de progres este mult mai eficientă decât o prelegere de la catedră.

Muzica se învață mai bine prin interacțiunea cu alții. Copiii sunt atrași de muzica produsă de o altă ființă umană, chiar de la vârstele cele mai fragede. De exemplu, un bebeluș de 5 luni va fi mult mai atras de un cântec dacă este cântat de un părinte decât dacă este produs de o jucărie sau de un aparat electronic. Acest cântec, ascultat zilnic timp de două săptămâni, vă rămâne în memoria copilului timp de un an. Avantajul interacțiunii apare și în sunetul unei percuții care se sincronizează cu o persoană mult mai bine decât cu un aparat sau un difuzor. Învățarea muzicii se face cel mai bine în relația cu o alta persoană, într-un context social. “Bombardarea” unui copil cu muzică, fie și muzica lui Mozart, nu va avea prea mare efect dacă provine de la un difuzor. Copilul este mult mai deschis să învețe de la o altă ființă umană.

Imitația are un rol fundamental. Chiar dacă este simplă în aparență, imitația este o abilitate complexă, ce necesită o analiză rapidă și fină a celuilalt și o evaluare a diferențelor de calibru și dexteritate. În plus, comportamentele de imitație se produc spontan la om, în timp ce la animale sunt mult mai rare. Imitația este modul în care un copil învață să vorbească, să meargă și să cânte. Probabil este și modul în care învață cel mai bine muzica. Învățarea prin imitare este mai rapidă și mai eficientă decât explorarea individuală sau în mediul virtual.

La început, învățarea muzicii se bazează în primul rând pe mecanismele înnăscute, cum este și imitația. Pe de altă parte, educația urmărește depășirea acestor reflexe, practic inconștiente. Predarea muzicii constă în îndreptarea curiozității către deprinderea tehnicii, către conștientizarea noțiunilor de tonalitate și pulsație, care sunt prezentate de o manieră explicită. Predarea constă așadar în demontarea unor comportamente înnăscute, cum ar fi tendința de a cânta într-un ritm mai rapid, cântând în același timp mai tare.

Să amintim cei câțiva piloni ai învățării:

1. Importanța curiozității (prin anticipare și recompense);
2. Limitele atenției;
3. Procesul de consolidare (prin practică și somn).

1. Curiozitatea

Ascultarea, chiar cu atenție, nu generează prea multă învățare. Un experiment clasic ce demonstrează această regulă este următorul: Două pisicuțe sunt instalate într-un carusel. Una dintre ele aleargă, antrenând caruselul și pe cea de-a doua pisicuță. Pisicuța care este în mișcare își va însuși vederea în spațiu, iar cea care este purtată, nu. Acest experiment ne arată că propriile noastre acțiuni sunt esențiale pentru dobândirea de cunoștințe.

Același lucru se întâmplă și cu muzica. O persoană care învață să cânte pe o claviatură timp de două săptămâni percepe mai bine schimbările de melodie decât o persoană care nu a făcut decât să o urmărească pe prima în timp ce aceasta învăța. Unul din principiile care explică această situație este acela că un creier curios produce permanent predicții despre lumea exterioară și despre propriile acțiuni, inclusiv producerea muzicii, și ajustează aceste predicții, astfel încât să-și minimizeze erorile și să fie cât mai bine adaptat. Cei care nu pot anticipa erorile nu pot învăța din aceste erori.

Elementul esențial este implicarea activă într-o acțiune, după cum pare evident. Atunci când ființa umana cercetează ceva, curiozitatea declanșează în creier circuitul dopaminergic al recompensei, ceea ce facilitează memorizarea. De exemplu, se adresează următoarea întrebare: “Ce instrument muzical a fost inventat pentru a imita vocea umană?” Dacă bănuiți care este răspunsul corect, probabil nu veți fi foarte interesat să-l aflați. Dimpotrivă, dacă întrebarea vă stârnește curiozitatea, atunci anticiparea răspunsului corect va activa circuitul plăcerii și vă va face să vă amintiți mai bine răspunsul în viitor (este vorba despre vioară).

Curiozitatea poate fi provocată în multe moduri. De exemplu, surpriza stârnește curiozitatea care, la rândul ei, poate duce la învățare. Învățarea nu funcționează prin simpla asociere între un gest și un sunet, ci prin anticiparea și corectarea erorilor. Astfel, învățarea este mult mai solidă. Trebuie să urmărim să realizăm un echilibru fin între cunoștințele și abilitățile pe care le stăpânim deja și noutăți. Acest echilibru urmează o curbă în formă de U inversat, conform căreia o activitate prea simplă sau, dimpotrivă, prea dificilă va provoca o retragere sau un dezinteres. Aceasta regulă se aplică în orice domeniu, nu numai în muzică.

2. Atenția este limitată

În epoca multitasking-ului este important să conștientizăm că nu suntem capabili să ne concentrăm adânc asupra mai multor lucruri în același timp. Este o iluzie să ne imaginăm că putem face două lucruri în același timp. Această iluzie provine dintr-o alternanță rapidă între activități. Pentru a vă convinge de asta, încercați să identificați criminalul într-un film foarte scurt [Test Your Awareness : Whodunnit? https://www.youtube.com/watch?v=ubNF9QNEQLA ]. Veți vedea că din cele 21 de schimbări efectuate în scena filmată, foarte puține v-au sărit în ochi. Această incapacitate de atenție, poate chiar o orbire a atenției, protejează sistemul decizional de riscul de sufocare.  Altfel spus, obiectul sau situația asupra căreia ne concentrăm atenția ne poate face să pierdem din vedere esențialul. De aici rezultă importanța educatorului! Acesta are rolul este să canalizeze permanent atenția elevului asupra a ceea ce este important de reținut.

Atenția nu este un proces special dedicat muzicii, ci o facultate transversală, care se aplică în toate domeniile, inclusiv în muzică. Mai mult, atenția nu este un proces unic, ci contribuie la totalitatea operațiilor “executive” sau de nivel superior. Mai exact, atenția include atât procesul de subliniere a elementelor selecționate (prin amplificarea semnalului) cât și suprimarea elementelor neimportante (prin inhibarea semnalelor de distragere). De exemplu, atenția se poate îndrepta către ritmul dintr-un pasaj și, în acel moment, trebuie să ignorăm melodia. Exista mai multe strategii de a reuși, pentru că avem tendința de a urmări melodia în detrimentul ritmului. De pildă putem bate ritmul la un instrument sau îl putem spune cu voce tare pe (una și) aceeași silabă, (la una și) aceeași înălțime. Apoi bineînțeles, va trebui să integrăm și melodia. Controlul executiv permite să ignorăm temporar variațiile melodice. Pe măsură ce avansăm în învățare, controlul executiv se micșorează, iar atenția se poate concentra asupra altor aspecte, cum ar fi interpretarea.

Vestea bună este că atenția sau concentrarea se pot îmbunătăți prin exercițiu. Chiar faptul de a învăța muzica este o astfel de activitate, cu efect pozitiv în direcția îmbunătățirii atenției, în general, a funcțiilor executive, care includ planificarea și memoria de lucru. (VA URMA)

Isabelle Peretz, Apprendre la musique. Nouvelles des neurosciences, Odile Jacob – 2018
Traducere de Lucian Nicolae

* * *
Isabelle Peretz este titulară a catedrei de cercetare neuro-cognitivă a muzicii la Universitatea din Montreal (Canada). În ultimele 3 decenii ea a făcut din Montreal capitala mondială a cercetării creierului muzical. Din 2005 conduce Laboratorul internațional de cercetare a creierului, a muzicii și a sunetului (BRAMS), pe care l-a și înființat.