Știați că încă de la naștere, creierul bebelușului răspunde la muzică cu discernământ? Toate ramificațiile majore ale conexiunilor cerebrale sunt deja formate, iar anumite rețele specializate în organizarea ierarhică a înălțimii (armonie) și a duratei (metrică) sunetelor sunt deja active. Cercetările întreprinse la Milano de către echipa Danielei Perani pe creierul nou născuților în vârstă de 1 până la 3 zile arată o complexitate remarcabilă a cortexului auditiv al emisferei drepte pentru a răspunde la muzică. Nou născuții sunt echipați cu căști și așezați într-un pătuț cu scanner prin rezonanță magnetică. Cei mai mulți dorm atunci când sunt expuși la fragmente de muzică clasică (Bach, Mozart, Schubert) în forma originală sau într-o formă modificată. Modificarera este subtilă și constă fie într-o schimbare bruscă de tonalitate (cu efect de destabilizare a înălțimilor, a armoniei), fie în deplasarea cu un ton a liniei melodice (având ca efect apariția disonanțelor). S-a observat că încălcările bruște ale regulilor de armonie și adăugarea disonanțelor activează la nou născuți cortexul auditiv drept mai mult decât pe cel stâng.
Încălcările bruște ale structurii ierarhice a înălțimilor (structură cunoscută cu numele de tonalitate) sunt observabile cu ușurință de către adult (fie că acesta are o educație muzicală sau nu). Acest tip de încălcare sună ca o eroare flagrantă. La bebelușul care a fost mai puțin expus la muzică decât un adult, reacția cortexului său auditiv la această încălcare este uimitoare. Această descoperire arată că creierul uman este „pre-cablat” pentru a organiza sunetele în mod ierarhic.
Această sofisticare a răspunsului cerebral la naștere nu este limitată la dimensiunea armonică a muzicii, ci se extinde și la perceperea metrului și a pulsului regulat al muzicii (beat în limba engleză). Într-adevăr, încă de la naștere creierul reacționează la omiterea unui timp accentuat într-o structură ritmică de percuție. Pentru a putea trage concluzia că un timp este accentuat sau neaccentuat, trebuie să ai capacitatea de a urmări pulsația muzicii și de a construi o ierarhie numită metrică. Gândiți-vă la tic-tac-ul ceasornicului ale cărui sunete au aceeași intensitate și se aud cu regularitate. Îl veți percepe pe tic mai tare (mai accentuat) decât pe tac, sau viceversa.
Totuși, nu există niciun argument fizic obiectiv de a considera sunetele astfel. Creierul dumneavoastră le interpretează astfel. Lucrurile stau la fel pentru muzică: pulsația nu este întotdeauna subliniată din punct de vedere fizic, și totuși o percepeți ca atare. Se crede că creierul funcționează ca un oscilator care se aliniază și se sincronizează cu regularitatea sonoră.
În cazul noului născut, aceste interpretări armonice și metrice provin nu doar dintr-un pre-cablaj al creierului, ci, probabil, și din-o pregătire prealabilă in utero. Fătul percepe mediul sonor pe parcursul ultimului trimestru al sarcinii. De exemplu, el va memora pentru toată viață, și cu siguranță patru luni după nașterea sa, cântecul Ah vous dirais-je maman (Twinckle twinckle little star), dacă îi este prezentat în mod repetat pe durata ultimului trimestru de sarcină. Cu toate acestea, fătul este mult mai expus la vocea mamei sale, la bătăile inimii acesteia și la zgomotele ei digestive decât la muzică, chiar și în cazul unei mame muzician profesionist. Așadar, capacitatea de a organiza și memora muzica pare a fi înnăscută, adică dictată de gene. Dacă creierul uman se naște cu acest pre-cablaj muzical, el se naște imatur în multe alte privințe. Se crede că această lungă perioadă de imaturitate (față de alte specii de animale) a fost selectată pe parcursul evoluției pentru a permite creierului uman, extrem de complex, să se transforme prin experiență. Bebelușul este o mașină de învățat cu adevărat prodigioasă.
În realitate, creierul nou născutului nu se naște pregătit doar pentru a răspunde la muzica tonală occidentală, și cu atât mai puțin pentru a răspunde doar la muzica clasică. Bebelușul se naște cu un creier capabil să absoarbă toate muzicile lumii.
De-a lungul primilor șase ani de viață, copilul învață structura muzicală specifică culturii din care face el parte, așa cum învață și limba vorbită în mediul său, prin impregnare. Această învățare se petrece în mod spontan, fără un demers educativ deosebit, la fel ca învățarea limbii materne. Credem că pe la vârsta de 6-7 ani copilul a dezvoltat o intuiție muzicală comparabilă cu cea a unui adult non muzician din același mediu cultural.
La fel ca un adult non muzician, copilul de 6 ani are o intuiție despre organizarea ierarhică a înălțimilor și a duratelor, astfel încât el știe când o notă este falsă sau în contratimp. Cu toate acestea, sondarea amplorii și a gradului de sofisticare a acestei cunoașteri intuitive la copil nu este o acțiune facilă. Cercetătorul utilizează subterfugii, cum ar fi jocul de marionete.
La 5 ani un copil este în stare să judece care marionetă a intonat cântecul mai bine, sau care a respectat mai bine ritmul. El demonstrează astfel că a asimilat convențiile pe care se bazează structura muzicii occidentale. El „știe” că o notă este falsă și iese din gama în care se încadrează cântecul, sau că un acord a fost potrivit greșit (armonie). Copilul de 4 ani este incapabil să aleagă cea mai bună marionetă, dar înregistrarea activității sale cerebrale arată clar că aceste reguli au fost asimilate. Creierul unui copil de 4 ani răspunde la fel de clar ca și creierul unuia de 5 în fața unei încălcări a acestor reguli. Pe scurt, copilul de 4 ani este deja un expert muzical fără să conștientizeze asta și fără să o poată arăta.
În general, există un decalaj între percepția muzicală și exprimarea muzicală. Se pare că percepția se dezvoltă mai timpuriu decât exprimarea. De pildă, copilul mic se va mișca în ritmul muzicii, dar sincronizarea lui cu pulsația muzicii nu este precisă și se aplică la muzici cu tempo mai rapid. De asemenea, precizia intonației sale vocale se va ameliora pe parcursul copilăriei pentru a atinge nivelul unui adult abia pe la vârstă de 10 ani. Dezvoltarea coordonării motrice este mai lentă decât cea a sistemului cognitiv care îi permite totuși să perceapă muzica. În concluzie, înțelegerea structurii muzicale precedă cu mult exprimarea muzicală.
Probabil că în acest moment educația muzicală își poate spune cuvântul prin dans și cântarea vocală. Educația muzicală îl poate ajuta pe copil să-și exprime mai bine intuiția muzicală, structurând-o și accelerând-o prin stimulare și imitație.
Isabelle Peretz, Apprendre la musique. Nouvelles des neurosciences, Odile Jacob – 2018
Selecţie și traducere de Lucian Nicolae
* * *
Isabelle Peretz este titulară a catedrei de cercetare neuro-cognitivă a muzicii la Universitatea din Montreal (Canada). În ultimele 3 decenii ea a făcut din Montreal capitala mondială a cercetării creierului muzical. Din 2005 conduce Laboratorul international de cercetare a creierului, a muzicii și a sunetului (BRAMS) – pe care l-a și înființat.